Cheile Nerei-Cascadele Beusnitei-lacul si pestera Buhui-lacul Marghitas-lacul Valiug-Cheile Oltului
Am auzit de cheile Nerei de la mai multi prieteni. Interesandu-ma, am reusit sa gasesc o carte ce descria geo-morfologic zona respectiva, inclusiv zona Beusnita, Buhui, Marghitas. Nu avea poze, dar descrierile m-au impresionat: era salbaticie. Erau prezentate cateva cartografii ale unor pesteri de pe acolo. Mi-am facut eu o harta cu toate raurile, cheile, lacurile pe care aveam sa le intalnim, cu locul unde erau pesterile; mi-am facut, de mana, chiar si harti ale interiorului pesterilor. S-au dovedit complet inutile, dar gestul conteaza. De fapt, dupa ce am facut eu harta, nu mai aveam nevoie de ea: o stiam pe de rost!
Mi-am luat barca impreuna cu un prieten!! Am dat pe ea de 3 ori cat imi dadeau parintii pentru o luna (eram student in anul I)! Ne-am facut itinerariu atent, impartindu-l pe zile. Aceasta expeditie urma sa cuprinda: Cheile Nerei, cascadele Beusnitei, lacul Buhui, lacul Marghitas, cheile Carasului (+pesterile din zona). Urma apoi sa strabatem pe jos intreg platoul Iablanica, sa urcam pana la lacul Valiug (fusesem noi odata acolo si ne-a placut foarte mult!), sa coboram pe la Caras-Severin, sa ajungem pe Olt si sa punem barca pe Olt. Excursia urma sa se incheie cand ajungeam la Caciulata sau la Slatina! Am plecat cu putini bani si cu mancare foarte putina (cat pentru vreo 2-3 zile). Aceasta am facut-o premeditat: ni se parea noua, fara nici cea mai mica legatura cu morala si spiritul civic, ca „facand rost de mancare pe drum” e mult mai interesant!... In ultimul moment Andrei, fratele meu, a zis ca vine cu noi. Cu niste rucsaci destul de voluminosi (cort de 7kg, barca de cauciuc, grea, topor, tuci etc) am plecat!
Am ajuns cu autobuzul la Slatina, de aici cu trenul pana la Craiova, iar tren pana la Herculane si de aici a inceput aventura!! Habar nu aveam de autobuze, dar stiam macar unde vrem sa ajungem: la Bozovici si mai apoi la Sopotul Nou. Am calatorit destul de mult pe jos, alteori cativa km cu o gramada de mijloace de transport locale, inclusiv caruta, remorci de tractor si asa mai departe. A fost super!
Nu am reusit sa ajungem la Sopotul Nou, ci undeva pe aproape. Unde sa punem cortul?... Am gasit o mica gradina, care era ca un paradis: avea plantat varza, cartofi, morcovi, parca si rosii si diverse fructe. Am luat din fiecare cate putin si ne-am facut o mancare pentru seara acea si pentru maine dimineata. Furam mancare, dar aveam un principiu: niciodata nu luam dintr-un loc mai mult decat am fi mancat atunci! Nu stiu de unde am gasit apa, poate de la vreun localnic, poate dintr-un paraias... Nu ne-am pus cortul, ci am dormit pe fan, intr-o sura. A doua zi ne-am trezit in strigatele unei femei isterice, care vorbea in alta limba! Nu intelegeam nimic si nu intelegeam de ce femeia aia nu vorbeste romaneste. Acolo sunt o gramada de sarbi, iar aia batranii probabil ca nu stiu romaneste. I-am dat 25 de lei (era pe vremea lui Ceausescu) si femeia s-a linistit ca prin minune!
Am plecat mai departe. Am ajuns la Sopotul Nou, am pus barca (care avea fundul dublat de o saltea pneumatica, sparta, dar care sa o protejeze de pietre!!) Aveam o manevrabilitate super!! (adică varză!) Am plecat pe apa si eram asa de incantati de reusita noastra! Eram incantati de superbele peisaje ce defilau inaintea noastra. La repezisuri era destul de aiurea, nu reuseam sa ne coordonam, ne intra apa in barca, dar incet-incet am mai invatat cate ceva si lucrurile au mers un pic mai bine. La un moment dat un copac cazut bara drumul, barca noastra s-a infipt sub el, de nu mai reuseam sa o scoatem, pentru ca curentul apei o impingea tare sub copac, si era si destul de grea cu trei rucsace si noi trei. Am sarit din barca, apa pana la brau sau chiar mai mult, am reusit sa scufundam barca si sa o trecem pe sub copac!! Au fost o gramada de patanii d-astea, in care noi salvam barca sa nu se loveasca de vreo stanca mai ascutita, sarind din barca si interpunandu-ne intre ea si stanca! A fost super tare, dar cu un consum nervos neasteptat de ridicat. Am vazut lacul Dracului, am mai calatorit si la un moment dat, unde ni s-a parut misto, am pus cortul. Dintr-o gradina de p-acolo (sunt vreo doua) mai inainte sterpelisem ceva, poate cartofi. Ne-am facut mancare si, de oboseala psihica ne cam certam. Am inteles lucrul asta si am decretat ca fiecare are voie sa fie nervos, sa injure pe cine vrea si cat vrea, si sa nu ne suparam, sa nu ne simtim atacati. Am inceput sa ne injuram intr-o veselie, dar atmosfera a devenit mult mai buna, vesela chiar. Hainele, cortul, in mare, scapasera de udare, caci fusesera in pungi, dar nu pe de-a intregul. Oricum, era cald.
A doua zi am trecut de cantonul Damian, de intersectia Nerei cu Beusnita si am pus cortul unde Nera facea un cot si era o poiana super si o priveliste super!! E un loc superb, unde am revenit de multe ori, cu copiii mei! Acolo ne-am intalnit cu un grup de oameni foarte veseli si de treaba din Timisoara. Vazand ce mancam noi – cam nimic, ne-au dat mancare, ne-au aratat niste ciuperci care ziceau ei ca sunt bune de mancat si noi, care vazuseram intr-un loc multe, ne-am dus, le-am cules, le-am dat lor sa faca tocanita si ei ne-au invitat la masa! Oamenii sunt de treaba! Asta e concluzia mea! Am facut baie in locul ala, ne-am jucat in nisip, am vazut serpi si am dormit neintorsi!
A treia zi am ridicat tabara si am plecat spre Ochiul Beiului si cascadele Beusnitei. Nu stiam la ce sa ne asteptam si am fost deosebit de surprinsi de ce am vazut acolo!! Nu imi venea sa cred ce cascade superbe exista in Romania! Parca eram in jungla, in filme cu Tarzan! Ne-am bagat prin pesteruicile alea mici de sub cascade, ne-am jucat de-a dusul, am vazut serpi, ne-am catarat pe langa cascade... Am pus cortul intr-o poiana, langa niste oameni foarte glumeti, din Arad. Ne-au spus ca in strainatate nu poti pune cortul unde vrei si sa faci focul unde vrei si imi pareau ca vorbesc tampenii: cum sa nu poti pune cortul unde vrei si cum sa nu poti face focul langa cortul tau?! Ne-au dat bere si am discutat o gramada. Cred ca am am facut o mancare dintr-o conserva de carne, din cele doua cu care plecasem.
Urmatoarea zi am mai facut un tur al cascadelor, am strans tabara si am plecat spre lacul Buhui. Am ajuns pe la marginea Aninei, am vazut niste blocuri nelocuite in mijlocul unor campuri: era asa de dezolant incat am fost foarte intristat: cata uratenie putuse omul sa produca in acel loc atat de frumos!! Intr-un final am ajuns la lacul Buhui, care era o minune. Nu stiu cum e acum, dar atunci era plin si inconjurat de brazi! Am pus cortul pe o mica peninsula ce intra in lac, am facut focul si am mancat din ce sterpelisem pe drum. Urmatoarea zi a fost de pauza: am pus baraca pe lac, am facut baie, am facut excursii prin padurea aia misto; a fost o zi frumoasa si relaxanta. Imi amintesc ca ma plimbam cu barca, seara, singur si vedeam luna plina cum se ascundea si cum aparea de dupa varfurile brazilor! Nici in vise nu mi s-a parut ca poate fi ceva mai frumos, mai linistit de cum se simtea sufletul meu in acele momente!
Cand s-a facut dimineata am mancat, am strans cortul si am plecat sa gasim si sa exploram pestera Buhui. Pana atunci nu gasisem nici una din pesterile descrise in cartea aceea, dar intrarea in pestera Buhui stiam ca este aproape de drum. La un moment dat, cum mergeam, pe stanga, intr-o rapa vedem o mica pestera. Am zis sa exploram pestera asta. Cand ne-am apropiat, am vazut ca era de fapt mult mai mare decat lasa sa se inteleaga mica ei intrare si ca prin ea curgea un rau. Era de fapt o mica iesire a marii pesteri Buhui! Am luat-o in susul raului, caci parea mai interesant. Ce sa spun: a fost pur si simplu nemaipomenit!! Vazusem eu si pestera Ursilor din Romania, dar pestera asta, descoperita pas cu pas, cu apa uneori pana la gat, plina de tot felul de formatiuni superbe si neobisnuite (sper ca mai sunt acolo si astazi!) (noi, desi furam de prin gradini, nu am rupt nici cea mai mica formatiune) a fost mult mai frumoasa!! Dupa ce nu am mai putut inainta, am revenit la mica intrare si am luat-o in josul raului, am mers pana am dat de o cascada, unde raul se pierdea in neant! De acolo nu am mai putut continua, caci nu aveam nici franghie. Am iesit afara, ne-am luat rucsacii de unde i-am ascuns si ne-am continuat drumul spre lacul Marghitas. Am mers printr-o zona chiar neumblata si destul de interesanta si, intr-un final am ajuns la lacul Marghitas, care ne-a cam dezamagit un pic: era plin de alge, de plante de apa, nu se putea nici pune barca, nici innota in el. Imprejurimile erau destul de frumoase, iarba era cosita, era frumos... Am ochit singura casa de pe acolo si ne-am zis ca diseara o sa mancam bine. Dar, pentru ca statusem mai bine de 6 ore in pestera aia cu apa rece, Radu, prietenul meu racise destul de rau, si chiar si fratele meu...(eu cu Andrei suntem destul de rezistenti si d-aia ma mir ca a racit si el). Ne-am dus sa cerem o informatie la omul de la casa aceea, poate despre o farmacie sau altceva, nu mai stiu, dar omul acela a fost atat de de treaba cu noi, ne-a dat si o gramada de pastile si ceva mancare si un kil de lapte!! Ni s-a cam facut rusine cand m-am gandit ca pe omul asta vroiam noi sa il furam... Bunatatea lui m-a facut prima oara sa ma gandesc ca, poate, ce faceam noi nu era prea frumos...
In dimineata urmatoare Radu se simtea mai rau si, impreuna cu Andrei s-au sfatuit sa intrerupem calatoria. Andrei imi spunea: vino si tu cu noi, fii rational: cum poti continua calatoria asta de unul singur?!... Suntem obositi! Hai acasa! Fii rational! Radu imi spunea: Continua! Continua tu si pentru mine! Termina calatoria asta!! (Adica sa ajung pe cheile Carasului, podisul Iablanica, lacul Valiug si sa cobor cu baraca pe Olt)
Am ales sa continui singur. Bagajul meu acum se triplase: cortul, barca, tuciul, toporul si conserva aia erau toate la mine!! (Salteaua aia dubla o aruncasem cred, se sparsese in multe locuri din cauza stancilor de pe Nera). Dar afara era frumos si eu eram inca plin de putere si de tarie! (mai mult psihica, decat fizica...) Drumul a inceput asa, ca si viata mea, pe un soare minunat, pe un traseu nou si superb! Am mers bucuros si increzator, singur si meditand (intotdeauna mi-a placut sa calatoresc si singur si atunci sa meditez la taina vietii, facand paralela cu excursia si cu cea ce mi se intampla in excursia respectiva). Am ajuns la podul Megericea, am trecut prin niste tunele ce stateau sa se prabuseasca (practic mergeam pe o veche si dezafectata cale ferata de mocanita). Nu era poteca. Coboram pe Buhui, raul ala de iesea din pestera. Nefiind poteca si copaceii fiind atat de desi mi se incurcau vaslele intre ei si am hotarat sa merg prin apa. Am mers asa o gramada, am vazut o gramada de serpi si la un moment dat a inceput sa ploua. Am zis ca e bine, ca alunga serpii. Am ajuns pe Caras si am continuat tot pe apa. Din cand in cand peretii defileului se apropiau atat de mult, incat nu se mai putea continua prin rau. Urcam pe pereti, uneori cu rucsacul, alteori il legam de o sfoara, ajungeam undeva sus, il trageam dupa mine; dupa ce treceam de zona dificila iar coboram la rau, alteori, acolo unde se putea, umflam si puneam barca, apoi o caram tinandu-o cu mainile in sus, sa nu se atinga de pietre, cu rucsacul in spate, bantuind prin raul plin de suvoaie si pietre. Nici masochistii nu se chinuie in halul acesta!
Dar ma gandeam ca asa trebuie sa fie viata: sa vina o vreme de greu, pe care nu avem decat sa o trecem prin tenacitate si vointa, dar la sfarsitul perioadelor grele vom fi altii, mai evoluati etc. Am umflat si dezumflat barca de patru ori, am urcat si am coborat pe stanci de nenumarate ori: devenisem ca un animal, total setat pe supravietuire. Meditatia, uimirea, eventuala ingrijorare toate au incetat... Mintea mea cauta doar solutii sa urce si sa coboare, sa mearga inainte. Ploua intr-una si, de multe ori, am trecut prin apa pana la gat, nemai stand sa umflu barca si nici sa ma aventurez pe stanci, ca nici nu se putea. Am vrut sa mananc – fortat, dar nu imi era foame. Organismul meu era setat complet pe supraviețuire! Nu pot sa imi explic – nu mai imi aduc aminte nimic – cum am putut pierde cutitul si toporul... Doar mergeam, alunecand si cazand intr-una. Bocancii mi s-au rupt in trei locuri, si nu la incheieturi, ci s-a rupt pielea, sfasiata de pietre, in caderile mele. In mod uimitor, niciodata nu mi-am ranit glezna sau altceva; de fiecare data ma ridicam, injuram neutru si plecam mai departe. Incet-incet se insera... Nu era absolut nici un loc unde sa fi putut pune cortul si, colac peste pupaza, in fata mi-a aparut o portiune in care peretii deveneau extrem de apropiati si verticali. Nu puteam sa urc si era clar ca e nevoie sa pun barca. Dar mi-ar fi luat mult timp si chiar ca s-ar fi intunecat... Am zis ca gasesc o potecuta subacvatica si am inceput sa inaintez cu rucsacul in spate... Am mers pana apa imi era aproape de gat, in speranta ca voi reusi sa trec asa zona aia... Era oricum o incercare disperata, pentru ca se vedea clar ca mai e foarte mult de mers prin coridorul ala. Fara sa am posibilitatea sa decid prea multe, m-a luat suvoiul apei si m-am pomenit innotand cu bocancii in picioare si cu rucsacul in spate. Nu am intrat in panica, sunt un bun innotator si mi-am zis ca, in cel mai rau caz, abandonez rucsacul si vad eu mai departe, dar de murit prin innec nu e pericol. Am innotat chiar foarte lejer si pana la urma am iesit in partea ailalta. Acum intrase apa binisor in toate hainele si in sacul de dormit, caci sacii aia de plastic se cam rupsesera de-a lungul calatoriei si apa avusese de data asta suficient timp sa intre. Continua sa ploua... Si se intuneca. Am mai mers un pic si, aproape pe intuneric am facut un podest cumva din vasle si barca, mi-am pus invelitarea de la cort cumva deasupra podestului asta, legata de sfori (intotdeauna am avut sfori la mine), mi-am stors cat am putut sacul de dormit si, cand am zis si eu sa imi aprind lanterna, s-a aprins o secunda, cat sa vad un animalut care a fugit si imediat s-a stins. Nu imi era foame si, cam indurand frigul, am incercat sa adorm in sacul ala ud
A doua zi la 5 eram in picioare, cu bagajul facut! M-am gandit ca mai rezist asa o zi si ca intr-o zi trebuie sa ajung... Mi-era frig si mi-a fost groaza cand a trebuit sa reintru in apa rece... Am mers ca un bezmetic – in continuare ploua marunt – cand pe sus, cand pe jos. Incet-incet s-a oprit ploaia, a rasarit soarele si eu am gasit ceea ce parea o poteca. Mergand pe ea am inceput sa inteleg ca aia chiar este o poteca!! Parca deodata, dic cauza soarelui si a acelei poteci mi-a revenit toata putea si toata speranta. Din nou puteam sa observ cat de frumoasa e natura, puteam sa ma bucur, sa ma uimesc... Am ajuns la poiana aia de la Prolaz, unde in mod normal ar fi trebuit sa ies din cheile Carasului si sa urc pe podisul Iablanica, dar am continuat de-a lungul raului, zicand ca de la Carasova merg direct la Podu Olt si pun barca pe Olt. Simteam ca mai am putere! Am mers eu ce am mers si, in poiana aia de unde se vede pestera Liliecilor am intalnit un cort. Cred ca era ora 13... Din cort tocmai iesea un baiat si care, privindu-ma un pic halucinant, ii chema pe prietenii lui: Ba, haideti sa vedeti pe unu’adevarat! Mi-a palcut cum m-a numit! Au intrat in vorba cu mine: De unde vii? Ce faci pe aici? Probabil ceva din infatisarea mea ii determina sa creada ca am nevoie de ingrijiri medicale, de suplimente nutritive... Cand le-am spus ca plec spre Olt mi-au zis sa mai stau o zi sa ma odihnesc si ca dupa aia plecam impreuna pana la Resita si de acolo fiecare in drumul lui. Am acceptat.
Aici a fost cea mai mare greseala a mea – asa am considerat-o la varsta aia – si sper eu sa fie o continua invatatura pentru mine! Mi-au dat sa mananc, eu le-am dat barca sa se joace in Caras, am petrecut frumos cu ei, erau foarte de treaba. Partea proasta e ca m-a prins oboseala si a doua zi nu am mai simtit atata motivatie, de fapt atata putere, incat sa continui de la Resita spre Olt si m-am intors acasa... Tot drumul pana sa ajung am fost foarte mahnit pe mine si mi-am propus ca sa am grija in viata reala sa nu ma opresc niciodata... Interesant este ca la putin timp am vazut o piesa de teatru in care cavalerii mesei rotunde au plecat in cautarea Graalului, insufletiti de tinerete si de idealuri marete, promitandu-si fiecare ca nu or sa renunte la cautare pana nu il vor gasi! Dar fiecare, de-a lungul vietii s-a oprit undeva: o familie, o carciuma, un alt proiect ce li s-a parut suficient de nobil... Doar Merlin, avand si alte puteri parea ca va reusi sa nu se opreasca... Odata Merlin are un vis in care se facea ca era prins intr-un tufis de maracini si nu mai putea scapa de acolo... Si, in pelegrinarile lui, intarzie doua-trei zile undeva, la o nimfa. La un moment dat, in timp ce se imbratisau, nimfa il intreaba: stii tu cine sunt eu? Iar el raspunde: nu stiu... Iar, ea, schimbandu-si glasul, ii zice: eu sunt tufisul tau de maracini! Si nici el nu reuseste sa plece mai departe... Mi-am zis ca in viata reala nu vreau sa fiu prins in nici un tufis cu maracini!...
M-am intors cu cealalta conserva inapoi. O pastrasem pentru Olt...
(fotografiile nu sunt din această excursie, ci din altele, ulterioare)
Cheile Nerei, cu Maria și Sorina
Copiii mei: Ioan și Maria
Cort pus prostește, în albia râului...
Cascadele Beușniței
Cascadele Beușniței
Cascadele Beușniței
în drum spre Cascadele Beușniței
Ce vremuri frumoase!! In fundal se vede și leagănul, ce îl făcusem din scaunul pt copii de la bicicletă
Timpuri pașnice! Ne pregătim de seară!
Cheile Nerei, spre final
Studenție!...
Ce tânăr eram!... Cu Cleo, Andrei și Radu
Cei patru fantastici!
Peștera Liliecilor, cheile Carașului
Camping lângă lacul Buhui
Traversând Nera!
Am auzit de cheile Nerei de la mai multi prieteni. Interesandu-ma, am reusit sa gasesc o carte ce descria geo-morfologic zona respectiva, inclusiv zona Beusnita, Buhui, Marghitas. Nu avea poze, dar descrierile m-au impresionat: era salbaticie. Erau prezentate cateva cartografii ale unor pesteri de pe acolo. Mi-am facut eu o harta cu toate raurile, cheile, lacurile pe care aveam sa le intalnim, cu locul unde erau pesterile; mi-am facut, de mana, chiar si harti ale interiorului pesterilor. S-au dovedit complet inutile, dar gestul conteaza. De fapt, dupa ce am facut eu harta, nu mai aveam nevoie de ea: o stiam pe de rost!
Mi-am luat barca impreuna cu un prieten!! Am dat pe ea de 3 ori cat imi dadeau parintii pentru o luna (eram student in anul I)! Ne-am facut itinerariu atent, impartindu-l pe zile. Aceasta expeditie urma sa cuprinda: Cheile Nerei, cascadele Beusnitei, lacul Buhui, lacul Marghitas, cheile Carasului (+pesterile din zona). Urma apoi sa strabatem pe jos intreg platoul Iablanica, sa urcam pana la lacul Valiug (fusesem noi odata acolo si ne-a placut foarte mult!), sa coboram pe la Caras-Severin, sa ajungem pe Olt si sa punem barca pe Olt. Excursia urma sa se incheie cand ajungeam la Caciulata sau la Slatina! Am plecat cu putini bani si cu mancare foarte putina (cat pentru vreo 2-3 zile). Aceasta am facut-o premeditat: ni se parea noua, fara nici cea mai mica legatura cu morala si spiritul civic, ca „facand rost de mancare pe drum” e mult mai interesant!... In ultimul moment Andrei, fratele meu, a zis ca vine cu noi. Cu niste rucsaci destul de voluminosi (cort de 7kg, barca de cauciuc, grea, topor, tuci etc) am plecat!
Am ajuns cu autobuzul la Slatina, de aici cu trenul pana la Craiova, iar tren pana la Herculane si de aici a inceput aventura!! Habar nu aveam de autobuze, dar stiam macar unde vrem sa ajungem: la Bozovici si mai apoi la Sopotul Nou. Am calatorit destul de mult pe jos, alteori cativa km cu o gramada de mijloace de transport locale, inclusiv caruta, remorci de tractor si asa mai departe. A fost super!
Nu am reusit sa ajungem la Sopotul Nou, ci undeva pe aproape. Unde sa punem cortul?... Am gasit o mica gradina, care era ca un paradis: avea plantat varza, cartofi, morcovi, parca si rosii si diverse fructe. Am luat din fiecare cate putin si ne-am facut o mancare pentru seara acea si pentru maine dimineata. Furam mancare, dar aveam un principiu: niciodata nu luam dintr-un loc mai mult decat am fi mancat atunci! Nu stiu de unde am gasit apa, poate de la vreun localnic, poate dintr-un paraias... Nu ne-am pus cortul, ci am dormit pe fan, intr-o sura. A doua zi ne-am trezit in strigatele unei femei isterice, care vorbea in alta limba! Nu intelegeam nimic si nu intelegeam de ce femeia aia nu vorbeste romaneste. Acolo sunt o gramada de sarbi, iar aia batranii probabil ca nu stiu romaneste. I-am dat 25 de lei (era pe vremea lui Ceausescu) si femeia s-a linistit ca prin minune!
Am plecat mai departe. Am ajuns la Sopotul Nou, am pus barca (care avea fundul dublat de o saltea pneumatica, sparta, dar care sa o protejeze de pietre!!) Aveam o manevrabilitate super!! (adică varză!) Am plecat pe apa si eram asa de incantati de reusita noastra! Eram incantati de superbele peisaje ce defilau inaintea noastra. La repezisuri era destul de aiurea, nu reuseam sa ne coordonam, ne intra apa in barca, dar incet-incet am mai invatat cate ceva si lucrurile au mers un pic mai bine. La un moment dat un copac cazut bara drumul, barca noastra s-a infipt sub el, de nu mai reuseam sa o scoatem, pentru ca curentul apei o impingea tare sub copac, si era si destul de grea cu trei rucsace si noi trei. Am sarit din barca, apa pana la brau sau chiar mai mult, am reusit sa scufundam barca si sa o trecem pe sub copac!! Au fost o gramada de patanii d-astea, in care noi salvam barca sa nu se loveasca de vreo stanca mai ascutita, sarind din barca si interpunandu-ne intre ea si stanca! A fost super tare, dar cu un consum nervos neasteptat de ridicat. Am vazut lacul Dracului, am mai calatorit si la un moment dat, unde ni s-a parut misto, am pus cortul. Dintr-o gradina de p-acolo (sunt vreo doua) mai inainte sterpelisem ceva, poate cartofi. Ne-am facut mancare si, de oboseala psihica ne cam certam. Am inteles lucrul asta si am decretat ca fiecare are voie sa fie nervos, sa injure pe cine vrea si cat vrea, si sa nu ne suparam, sa nu ne simtim atacati. Am inceput sa ne injuram intr-o veselie, dar atmosfera a devenit mult mai buna, vesela chiar. Hainele, cortul, in mare, scapasera de udare, caci fusesera in pungi, dar nu pe de-a intregul. Oricum, era cald.
A doua zi am trecut de cantonul Damian, de intersectia Nerei cu Beusnita si am pus cortul unde Nera facea un cot si era o poiana super si o priveliste super!! E un loc superb, unde am revenit de multe ori, cu copiii mei! Acolo ne-am intalnit cu un grup de oameni foarte veseli si de treaba din Timisoara. Vazand ce mancam noi – cam nimic, ne-au dat mancare, ne-au aratat niste ciuperci care ziceau ei ca sunt bune de mancat si noi, care vazuseram intr-un loc multe, ne-am dus, le-am cules, le-am dat lor sa faca tocanita si ei ne-au invitat la masa! Oamenii sunt de treaba! Asta e concluzia mea! Am facut baie in locul ala, ne-am jucat in nisip, am vazut serpi si am dormit neintorsi!
A treia zi am ridicat tabara si am plecat spre Ochiul Beiului si cascadele Beusnitei. Nu stiam la ce sa ne asteptam si am fost deosebit de surprinsi de ce am vazut acolo!! Nu imi venea sa cred ce cascade superbe exista in Romania! Parca eram in jungla, in filme cu Tarzan! Ne-am bagat prin pesteruicile alea mici de sub cascade, ne-am jucat de-a dusul, am vazut serpi, ne-am catarat pe langa cascade... Am pus cortul intr-o poiana, langa niste oameni foarte glumeti, din Arad. Ne-au spus ca in strainatate nu poti pune cortul unde vrei si sa faci focul unde vrei si imi pareau ca vorbesc tampenii: cum sa nu poti pune cortul unde vrei si cum sa nu poti face focul langa cortul tau?! Ne-au dat bere si am discutat o gramada. Cred ca am am facut o mancare dintr-o conserva de carne, din cele doua cu care plecasem.
Urmatoarea zi am mai facut un tur al cascadelor, am strans tabara si am plecat spre lacul Buhui. Am ajuns pe la marginea Aninei, am vazut niste blocuri nelocuite in mijlocul unor campuri: era asa de dezolant incat am fost foarte intristat: cata uratenie putuse omul sa produca in acel loc atat de frumos!! Intr-un final am ajuns la lacul Buhui, care era o minune. Nu stiu cum e acum, dar atunci era plin si inconjurat de brazi! Am pus cortul pe o mica peninsula ce intra in lac, am facut focul si am mancat din ce sterpelisem pe drum. Urmatoarea zi a fost de pauza: am pus baraca pe lac, am facut baie, am facut excursii prin padurea aia misto; a fost o zi frumoasa si relaxanta. Imi amintesc ca ma plimbam cu barca, seara, singur si vedeam luna plina cum se ascundea si cum aparea de dupa varfurile brazilor! Nici in vise nu mi s-a parut ca poate fi ceva mai frumos, mai linistit de cum se simtea sufletul meu in acele momente!
Cand s-a facut dimineata am mancat, am strans cortul si am plecat sa gasim si sa exploram pestera Buhui. Pana atunci nu gasisem nici una din pesterile descrise in cartea aceea, dar intrarea in pestera Buhui stiam ca este aproape de drum. La un moment dat, cum mergeam, pe stanga, intr-o rapa vedem o mica pestera. Am zis sa exploram pestera asta. Cand ne-am apropiat, am vazut ca era de fapt mult mai mare decat lasa sa se inteleaga mica ei intrare si ca prin ea curgea un rau. Era de fapt o mica iesire a marii pesteri Buhui! Am luat-o in susul raului, caci parea mai interesant. Ce sa spun: a fost pur si simplu nemaipomenit!! Vazusem eu si pestera Ursilor din Romania, dar pestera asta, descoperita pas cu pas, cu apa uneori pana la gat, plina de tot felul de formatiuni superbe si neobisnuite (sper ca mai sunt acolo si astazi!) (noi, desi furam de prin gradini, nu am rupt nici cea mai mica formatiune) a fost mult mai frumoasa!! Dupa ce nu am mai putut inainta, am revenit la mica intrare si am luat-o in josul raului, am mers pana am dat de o cascada, unde raul se pierdea in neant! De acolo nu am mai putut continua, caci nu aveam nici franghie. Am iesit afara, ne-am luat rucsacii de unde i-am ascuns si ne-am continuat drumul spre lacul Marghitas. Am mers printr-o zona chiar neumblata si destul de interesanta si, intr-un final am ajuns la lacul Marghitas, care ne-a cam dezamagit un pic: era plin de alge, de plante de apa, nu se putea nici pune barca, nici innota in el. Imprejurimile erau destul de frumoase, iarba era cosita, era frumos... Am ochit singura casa de pe acolo si ne-am zis ca diseara o sa mancam bine. Dar, pentru ca statusem mai bine de 6 ore in pestera aia cu apa rece, Radu, prietenul meu racise destul de rau, si chiar si fratele meu...(eu cu Andrei suntem destul de rezistenti si d-aia ma mir ca a racit si el). Ne-am dus sa cerem o informatie la omul de la casa aceea, poate despre o farmacie sau altceva, nu mai stiu, dar omul acela a fost atat de de treaba cu noi, ne-a dat si o gramada de pastile si ceva mancare si un kil de lapte!! Ni s-a cam facut rusine cand m-am gandit ca pe omul asta vroiam noi sa il furam... Bunatatea lui m-a facut prima oara sa ma gandesc ca, poate, ce faceam noi nu era prea frumos...
In dimineata urmatoare Radu se simtea mai rau si, impreuna cu Andrei s-au sfatuit sa intrerupem calatoria. Andrei imi spunea: vino si tu cu noi, fii rational: cum poti continua calatoria asta de unul singur?!... Suntem obositi! Hai acasa! Fii rational! Radu imi spunea: Continua! Continua tu si pentru mine! Termina calatoria asta!! (Adica sa ajung pe cheile Carasului, podisul Iablanica, lacul Valiug si sa cobor cu baraca pe Olt)
Am ales sa continui singur. Bagajul meu acum se triplase: cortul, barca, tuciul, toporul si conserva aia erau toate la mine!! (Salteaua aia dubla o aruncasem cred, se sparsese in multe locuri din cauza stancilor de pe Nera). Dar afara era frumos si eu eram inca plin de putere si de tarie! (mai mult psihica, decat fizica...) Drumul a inceput asa, ca si viata mea, pe un soare minunat, pe un traseu nou si superb! Am mers bucuros si increzator, singur si meditand (intotdeauna mi-a placut sa calatoresc si singur si atunci sa meditez la taina vietii, facand paralela cu excursia si cu cea ce mi se intampla in excursia respectiva). Am ajuns la podul Megericea, am trecut prin niste tunele ce stateau sa se prabuseasca (practic mergeam pe o veche si dezafectata cale ferata de mocanita). Nu era poteca. Coboram pe Buhui, raul ala de iesea din pestera. Nefiind poteca si copaceii fiind atat de desi mi se incurcau vaslele intre ei si am hotarat sa merg prin apa. Am mers asa o gramada, am vazut o gramada de serpi si la un moment dat a inceput sa ploua. Am zis ca e bine, ca alunga serpii. Am ajuns pe Caras si am continuat tot pe apa. Din cand in cand peretii defileului se apropiau atat de mult, incat nu se mai putea continua prin rau. Urcam pe pereti, uneori cu rucsacul, alteori il legam de o sfoara, ajungeam undeva sus, il trageam dupa mine; dupa ce treceam de zona dificila iar coboram la rau, alteori, acolo unde se putea, umflam si puneam barca, apoi o caram tinandu-o cu mainile in sus, sa nu se atinga de pietre, cu rucsacul in spate, bantuind prin raul plin de suvoaie si pietre. Nici masochistii nu se chinuie in halul acesta!
Dar ma gandeam ca asa trebuie sa fie viata: sa vina o vreme de greu, pe care nu avem decat sa o trecem prin tenacitate si vointa, dar la sfarsitul perioadelor grele vom fi altii, mai evoluati etc. Am umflat si dezumflat barca de patru ori, am urcat si am coborat pe stanci de nenumarate ori: devenisem ca un animal, total setat pe supravietuire. Meditatia, uimirea, eventuala ingrijorare toate au incetat... Mintea mea cauta doar solutii sa urce si sa coboare, sa mearga inainte. Ploua intr-una si, de multe ori, am trecut prin apa pana la gat, nemai stand sa umflu barca si nici sa ma aventurez pe stanci, ca nici nu se putea. Am vrut sa mananc – fortat, dar nu imi era foame. Organismul meu era setat complet pe supraviețuire! Nu pot sa imi explic – nu mai imi aduc aminte nimic – cum am putut pierde cutitul si toporul... Doar mergeam, alunecand si cazand intr-una. Bocancii mi s-au rupt in trei locuri, si nu la incheieturi, ci s-a rupt pielea, sfasiata de pietre, in caderile mele. In mod uimitor, niciodata nu mi-am ranit glezna sau altceva; de fiecare data ma ridicam, injuram neutru si plecam mai departe. Incet-incet se insera... Nu era absolut nici un loc unde sa fi putut pune cortul si, colac peste pupaza, in fata mi-a aparut o portiune in care peretii deveneau extrem de apropiati si verticali. Nu puteam sa urc si era clar ca e nevoie sa pun barca. Dar mi-ar fi luat mult timp si chiar ca s-ar fi intunecat... Am zis ca gasesc o potecuta subacvatica si am inceput sa inaintez cu rucsacul in spate... Am mers pana apa imi era aproape de gat, in speranta ca voi reusi sa trec asa zona aia... Era oricum o incercare disperata, pentru ca se vedea clar ca mai e foarte mult de mers prin coridorul ala. Fara sa am posibilitatea sa decid prea multe, m-a luat suvoiul apei si m-am pomenit innotand cu bocancii in picioare si cu rucsacul in spate. Nu am intrat in panica, sunt un bun innotator si mi-am zis ca, in cel mai rau caz, abandonez rucsacul si vad eu mai departe, dar de murit prin innec nu e pericol. Am innotat chiar foarte lejer si pana la urma am iesit in partea ailalta. Acum intrase apa binisor in toate hainele si in sacul de dormit, caci sacii aia de plastic se cam rupsesera de-a lungul calatoriei si apa avusese de data asta suficient timp sa intre. Continua sa ploua... Si se intuneca. Am mai mers un pic si, aproape pe intuneric am facut un podest cumva din vasle si barca, mi-am pus invelitarea de la cort cumva deasupra podestului asta, legata de sfori (intotdeauna am avut sfori la mine), mi-am stors cat am putut sacul de dormit si, cand am zis si eu sa imi aprind lanterna, s-a aprins o secunda, cat sa vad un animalut care a fugit si imediat s-a stins. Nu imi era foame si, cam indurand frigul, am incercat sa adorm in sacul ala ud
A doua zi la 5 eram in picioare, cu bagajul facut! M-am gandit ca mai rezist asa o zi si ca intr-o zi trebuie sa ajung... Mi-era frig si mi-a fost groaza cand a trebuit sa reintru in apa rece... Am mers ca un bezmetic – in continuare ploua marunt – cand pe sus, cand pe jos. Incet-incet s-a oprit ploaia, a rasarit soarele si eu am gasit ceea ce parea o poteca. Mergand pe ea am inceput sa inteleg ca aia chiar este o poteca!! Parca deodata, dic cauza soarelui si a acelei poteci mi-a revenit toata putea si toata speranta. Din nou puteam sa observ cat de frumoasa e natura, puteam sa ma bucur, sa ma uimesc... Am ajuns la poiana aia de la Prolaz, unde in mod normal ar fi trebuit sa ies din cheile Carasului si sa urc pe podisul Iablanica, dar am continuat de-a lungul raului, zicand ca de la Carasova merg direct la Podu Olt si pun barca pe Olt. Simteam ca mai am putere! Am mers eu ce am mers si, in poiana aia de unde se vede pestera Liliecilor am intalnit un cort. Cred ca era ora 13... Din cort tocmai iesea un baiat si care, privindu-ma un pic halucinant, ii chema pe prietenii lui: Ba, haideti sa vedeti pe unu’adevarat! Mi-a palcut cum m-a numit! Au intrat in vorba cu mine: De unde vii? Ce faci pe aici? Probabil ceva din infatisarea mea ii determina sa creada ca am nevoie de ingrijiri medicale, de suplimente nutritive... Cand le-am spus ca plec spre Olt mi-au zis sa mai stau o zi sa ma odihnesc si ca dupa aia plecam impreuna pana la Resita si de acolo fiecare in drumul lui. Am acceptat.
Aici a fost cea mai mare greseala a mea – asa am considerat-o la varsta aia – si sper eu sa fie o continua invatatura pentru mine! Mi-au dat sa mananc, eu le-am dat barca sa se joace in Caras, am petrecut frumos cu ei, erau foarte de treaba. Partea proasta e ca m-a prins oboseala si a doua zi nu am mai simtit atata motivatie, de fapt atata putere, incat sa continui de la Resita spre Olt si m-am intors acasa... Tot drumul pana sa ajung am fost foarte mahnit pe mine si mi-am propus ca sa am grija in viata reala sa nu ma opresc niciodata... Interesant este ca la putin timp am vazut o piesa de teatru in care cavalerii mesei rotunde au plecat in cautarea Graalului, insufletiti de tinerete si de idealuri marete, promitandu-si fiecare ca nu or sa renunte la cautare pana nu il vor gasi! Dar fiecare, de-a lungul vietii s-a oprit undeva: o familie, o carciuma, un alt proiect ce li s-a parut suficient de nobil... Doar Merlin, avand si alte puteri parea ca va reusi sa nu se opreasca... Odata Merlin are un vis in care se facea ca era prins intr-un tufis de maracini si nu mai putea scapa de acolo... Si, in pelegrinarile lui, intarzie doua-trei zile undeva, la o nimfa. La un moment dat, in timp ce se imbratisau, nimfa il intreaba: stii tu cine sunt eu? Iar el raspunde: nu stiu... Iar, ea, schimbandu-si glasul, ii zice: eu sunt tufisul tau de maracini! Si nici el nu reuseste sa plece mai departe... Mi-am zis ca in viata reala nu vreau sa fiu prins in nici un tufis cu maracini!...
M-am intors cu cealalta conserva inapoi. O pastrasem pentru Olt...
(fotografiile nu sunt din această excursie, ci din altele, ulterioare)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu