LA SANTIAGO DE COMPOSTELA

Ploua tare de câteva zile! În loc să o iau spre sud, spre Segovia sau Salamanca, urmam ca prostul drumul de pelerini spre Santiago de Compostela... Galicia, mai ales din cauza a ce știam despre țărmul ei plin de ”rias” (estuare) și despre istoria ei, era pentru mine un tărâm magic, dar a merge prin ploaie este o prostie, mai ales că știam și puteam bănui că vremea asta ploioasă va ține cel puțin două săptămâni, dacă nu și o lună! Eram în N-V Spaniei, într-o zonă total afectată de influența oceanului și mai eram și la sfârșitul lui octombrie, exact când începea ”musonul” pentru Galicia!...

Sunt supărat pe mine că am fost prins și eu în dârdora urmării unui traseu fix!

De parcă singurul scop ce îl mai aveam pe lume era să ajung la Santiago, ”să împlinesc pelerinajul”! Pentru mine întreaga lume este lumea lui Dumnezeu și în orice direcție merg, merg spre Dumnezeu și spre mine însumi...

Oricum, ce rost mai are să mă plâng acum: mergeam spre Santiago și ploua într-una! Aproape că nu vedeam de ploaie și eram complet ud! Eram și destul de obosit! Am intrat în Santiago! Cred că în adâncul sufletului meu mă așteptam să se ”întâmple” ceva, să existe din partea Bisericii sau autorităților orașului o întâmpinare, o ceremonie care să marcheze împlinirea acestui pelerinaj... Dar nu s-a întâmplat nimic! Totuși, Dumnezeu pregătise pentru mine un cadou frumos!

Având încredere în steaua mea și ne intrând în panică sau în prea multă raționare vis-a-vis de  ce voi face în oraș, încotro îmi voi îndrepta pașii, la ce casă de pelerini voi trage, m-am lăsat în voia inspirației mele! Simțeam că ceva se va întâmpla sau mai bine zis îmi doream și căutam să provoc această minune sau, pur și simplu, căutam să îmi las pânzele sufletului conduse de vântul inspirației! Am trecut de unul, de două, de mai multe alberguri de pelerini și, la un moment dat, fără un motiv clar, am oprit în fața unuia. Am băgat bicicleta udă, m-am cazat și mi-am început ”programul administrativ”: mi-am spălat hainele murdare și le-am pus la uscat, după care am făcut și eu un duș. Mi-a atras atenția o fată, nu foarte frumoasă, care acorda o chitară și care a exercitat o atracție sau o magie asupra mine! Ca să fiu sincer, mi-am propus cumva să intru în vorbă cu ea, dar conform protocolului meu din această excursie, asta însemna să o determin pe ea să intre în vorbă cu mine, și asta fără să fac nimic special! Mai degrabă mi-a plăcut de ea și ”am simțit” că vom vorbi și ne vom cunoaște mai bine. După ce a terminat cu chitara aia, foarte natural, în spaniolă, a întrebat cine vrea să mânânce! O parte din pelerinii s-au arătat încântați de idee, o parte nu, preferau să mânânce singuri sau în grupul lor restrâns. Eu, evident, am zis: da!

S-a mai întâmplat de câteva ori: pelerinii pun mâncarea la comun și mănâncă împreună. Sau, ca în cazul ăsta, pun banii în comun și cumpără mâncare cât pentru o masă sau două. Italianca cea harnică și intreprinzătoare s-a dus cu o germancă – asta super frumoasă și înaltă, de zici că era din filmele cu vikingi – să cumpere de mâncare. Ne mai unisem să mâncăm împreună încă cu un japonez grăsuț și cu patru spanioli din Andalucia, trei băieți ca în reclamele de after shave și o fată exagerat de sexy, care umbla îmbrăcată pe măsură. Eu am intrat un pic în vorbă cu ea, dorind aparent să capăt diverse informații pentru viitoarele mele trasee. Așa am aflat de Costa Vicentina din Portugalia. Japonezul șchiopăta, deși mersese doar ultimii o sută de km: cred că pentru el pelerinajul ăsta era un fel de city break și vroia să vadă Spania în două zile! Mai erau acolo germani, francezi și alte naționalități.

Patronul albergului a început să cânte la chitară și noi toți ascultam!

Doamne slavă Ție pentru toate!

Unele piese erau veselă și pline de pasiune spaniolă, altele erau mai tânguitoare, dar și ele la fel de pline de pasiune! Tot spaniolă!

La un moment dat a venit italianca și ne-a pus pe toți la treabă: eu am făcut salata, ea spaghete, germanca tăia morcovi sau pâine, japonezul curăța usturoi etc! Spaniolii au preferat să se giugiulească prin paturile lor, de unde se auzea multă veselie! Italienii și spanioli sunt un pic diferiți de noi, sau cel puțin cei pe care i-am întâlnit eu: mereu se îmbrățișează, se pupă, vorbesc mult, sunt exagerat de extrovertiți. Italianca nu făcea excepție. Fără un motiv aparte, la un moment dat m-a îmbrățișat și m-a sărutat ”părintește” pe frunte, dar cu solemnitate, cu gravitate chiar, încercând să dea mult simbolism gestului ei. Eu eram doar bucuros că am întâlnit-o și încercam să nu arăt asta, vorbind mai mult cu nemțoaica despre una sau alta! Ce interesant: eram în alberg: germani, un japonez, un italian, un român, spanioli, francezi, englezi și alte naționalități - odată eram în război, iar acum eram prieteni, mâncând împreună! Au mai venit două poloneze murate, mamă și fiică, și le-am invitat la masă! Mama era un pic timidă, cum să se așeze la masă când nu făcuse nimic pentru acea masă, dar noi, ca și fata ei, mai tineri, vedeam lucrurile altfel: la naiba cu vechea cultură ce separă oamenii! De vorbit se vorbea în engleză, iar eu încercând să mă bag în seamă, vorbeam din când în când cu italianca în italiană.

Am mâncat super-bine și super gustos, am băut un vin foarte bun, am povestit întâmplări din pelerinaj și din viața noastră – a fost frumos. După ce pelerinii s-au retras, eu cu italianca, un pic atrași unul de altul, am mai vorbit până târziu în seară. Între timp am descoperit și un casetofon pe acolo și am ascultat împreună muzică clasică! Apoi, dându-l pe Radio Galicia am descoperit muzica galiciană!! Doamne, pentru mine muzica asta este fascinantă și parcă se potrivea perfect cu Galicia, cu italianca asta, cu sufletul meu aventuros care iubește depărtările, cu toate din inima mea de atunci!

Am ascultat muzică galiciană la căști până pe la cinci dimineața! Italianca și muzica asta au fost darul lui Dumnezeu pentru mine!

Dimineața s-a mai oprit un pic ploaia, germanca și japonezul au plecat prin oraș, să își facă rost de atestatele alea de pelerini și pentru asta au stat la niște cozi imense. Eu cu italianca am preferat să mergem la o terasă și am discutat așa frumos! Despre fascinantele schimbări ce au loc în lume, pe care inima ei și inima mea le simțim și ne bucurăm de ele! O, Doamne, îmi venea să o îmbrățișez! Și am îmbrățișat-o de multe ori, chiar, în timp ce ne-am plimbat prin oraș. Am mai cumpărat și mâncare, am gătit împreună și către seară, am plecat împreună spre Finistera și Cabo del Mondo. Ea pe jos și eu pe bicicletă. Prin ploaie și prin niște păduri verzi și pline de ferigi, de zici că eram în Rambo II...

Dar ce s-a întâmplat pe drumul spre Atlantic, este o altă poveste!...

   eu, dorind să mă exprim, japonezul Masamoto (îmi aduce aminte de numele unui amiral sau a unui crucișător!), Eliza, italianca ce mi-a bucurat sufletul și Brunhilda, prințesa vizigotă! În spate nostru se vede numele albergului.