O ZI PLINĂ DE ”FARMEC”!...

M-am sculat cu bucurie, sănătos și voinic și am ieșit afara... Era ceață s-o tai cu cuțitul și tot ce vedeam era copacul sub care îmi montasem cortul și un cerc în jurul meu de vreo 5 metri de pământ arat care mirosea așa frumos! Wow: parcă ăsta era tot universul! Spre bucuria mea – nu văzusem prea bine astă noapte când ajunsesem – aveam păpădie și chiar mure sub copacul ăsta, scăpaseră de plug... Am cules toată păpădia și murele (nu erau chiar multe)... Știu și eu, asta o fi fost toată mâncarea mea, căci în Elveția nu îmi cumpăram mâncare, fiind scumpă. Ultima oară când făcusem cumpărături fusese în Italia, iar acum eram lângă Geneva, la granița cu Franța

Oricum, cât de curând eram mergând pe Via Rhona, spre Marsilia!

Am intrat în Franța, m-am întâlnit cu două cicliste foarte frumoase, elvețience, ce mergeau și ele spre Marsilia (ha ha ha, bla, bla, bla, am râs, am glumit) apoi ne-am rătăcit împreună prin niște hățișuri de mure, unde zicea că ar trebui să fie o variantă a acestul drum de biciclete (o fi fost, dar acum se sălbăticise totul pe aici, erau doar mure și spini și din când în când mai apărea și Rhonul)... Ele s-au întors, eu am rămas să mănânc mure... Mă gândeam că le ajung eu...

După ce mi-am umplut burta cu mure, ca de obicei am mers înainte și până la urmă am scos-o la capăt și pe varianta asta. Drumul a fost chiar superb, dar mi-a luat o grămadă de timp, căci pe unele porțiuni trebuia să mă dau jos de pe bici și să o iau pe sus, ca să mă strecor printre rugurile de mure și să nu îmi sparg roțile prin spini... Era o sălbăticie totală și o grămadă de păsări de apă...

La un moment dat, la un pod ce traversa Rhonul, am pierdut pista... Oricum, în această zonă nu era așa bine marcată și nu era completă... Nu aveam hartă, urma să găsesc vre-una de la primul oficiu de turism... Am mers unde mi s-a părut mie că este mai bine, încercând să merg pe drumuri lăturalnice cât de cât paralel cu Rhonul... Am ajuns pe la mama naibii, m-am rătăcit așa de rău că nu mai știam nici punctele cardinale (era înnorat și nu îmi dădeam seama unde este soarele, nici cât este ceasul...) La un moment dat eram printr-o pădure (am zis că dacă tai prin pădurea aia, scap și de mașini și ies și undeva bine, evitam și un deal, nu mai știu...). Oricum, drumul din pădurea aia s-a dovedit cumplit... repede drumul de tractor a dispărut și au rămas doar copaci și crengi căzute și șleauri pline cu mocirlă. Am mers împingând bicicleta prin mocirlă până am obosit. După n ore am reușit să ies, am urcat un deal ca nebunul, pe acolo se făcea singurul drum, am coborât iar ca nebunul, am urcat iar... Habar nu avem pe unde eram... Nu aveam hartă și m-am ambiționat să înțeleg singur pe unde sunt: ce naiba: avem doar să urmez un râu, cât de rău mă puteam rătăci într-un caz așa de simplu?... Oricum, tot căutând să ajung la rău, am și ajuns! Aveam o idee cam în ce direcție ar fi trebuit să curgă, o idee privind direcția în care urma să merg... Dar râul curgea invers! Wow: oare mă păcălisem cu 180 de grade?! Cum naiba s-a întâmplat așa?!... Când am traversat râul a doua oară?... Parcă fusesem sub o magie! Pe unde umblasem?!... Ce zi plină de farmec!

Oricum, ajunsesem din sălbăticia aia de păduri la un drum de mașini, semnalizat. Am plecat spre nu știu ce oraș spre sud... Am mers, am străbătut un defileu frumos, am ajuns la un oraș frumos, ca o cetate (am uitat numele): ce mai țin minte era un pod și că era destul de târziu, oficiul de turism fiind închis. Dintr-un loc mi-am luat și ceva mâncare, am găsit pentru o scurtă perioadă drumul de bici - și când apărea era perfect, și frumos făcut, mergând pe lângă râu și peisaj frumos. Se cam lăsa spre seară, așa că ar fi fost o idee bună să înnoptez în zona asta, fără case, doar eu, pista de bici și o poieniță...

Dar am zis că de acum nu se mai pierde drumul și am mers înainte... Iar s-a pierdut și m-am ambiționat să continui. Era deja seară. De-a lungul râului am văzut că se făcea o potecă. Am hotărât să merg pe ea. Nu știu ce era în capul meu de vroiam să merg înainte, cred că aveam un pic de ciudă pe mine că deși bântuisem întreaga zi, totuși nu făcusem mulți km în direcția dorită, ci doar pe coclauri... Drumușorul ăsta a fost cumplit: repede poteca s-a pierdut și a trebuit să urc niște râpe ca nebunul, fiind nevoit iar să împart bici și bagajul în două și să le urc pe rând. Am ajuns iar la mama naibii! Urcam, coboram, deja înjuram la greu... De data asta îmi pierdusem cumpătul... Cand mai era un pic până să se întunece, am ieșit într-o grădină a cuiva, plină cu viță de vie... Am găsit casa – părea pustie... Am strigat eu pe acolo, a apărut o femeie tânără, am întrebat-o dacă pot pune cortul pe pământul ei și mi-a zis că da! Mi-a indicat unde și mi-am montat cortul! Doamne, slavă Ție! Ce bine este să mai te și odihnești!

Dimineața soțul ei, care venise după mine acasă, m-a invitat la un mic dejun, am vorbit câte ceva (și el era pasionat de bici), mi-a explicat că în zona asta Via Rhona când este, când nu este și că mereu apar cicliști în grădina lui... La sfârșit m-a invitat să iau roșii din producția personală! Am luat o roșie – care era la gust la fel ca roșiile din copilăria mea, am mulțumit și mi-am continuat drumul spre Marsilia! A ieșit soarele și eu eram și odihnit și bucuros! În ce lume bună trăim!

     La inceput de zi, Via Rhona

     Bună dimineața!! Hai la micul dejun!!