PRIMA MEA EXCURSIE

Eram prin clasa a noua, iar fratele meu, Andrei, intr-a saptea...

Noi eram obisnuiti sa mergem cu cortul, sa facem focul, caci parintii nostrii mereu mergeau cu noi pe munte. Dar vroiam sa mergem singuri, ca „baietii mari”... Fagarasul era mai aproape (noi suntem din Campulung-Muscel), auzisem povesti despre el, asa ca am hotarat sa mergem pe Fagaras. Dar mai era o problema: nu eram siguri ca parintii nostrii, desi foarte de treaba si care ne-au incurajat mereu si ne-au acordat incredere, ar fi fost de acord sa ne lase sa mergem singuri. Am incercat noi sa gasim si alti membrii ai „expeditiei” printre prietenii de varsta noastra, dar nu s-a incumetat nici unul... Ce am facut va recomandam sa nu incercati acasa: am recurs la o minciuna: le-am zis la ai nostri ca un profesor de sport, de la nu stiu ce liceu, organizeaza o excursie si, prin niste prieteni, putem merge si noi. Ca totul sa para in regula le-am spus parintilor ca le va da profesorul un telefon, ca sa ii asigure de toate. Cand mama si tata erau la servici, am dat telefon acasa si, vorbind cu mamaia, m-am prefacut ca sunt profesorul si i-am dat toate asigurarile din lume! Mamaia era cam usor de pacalit... Dupa ce mamaia a confirmat ca i-a telefonat profesorul, ne-am facut bagajele si... am plecat!

Pe atunci nu exista net, ca acum, si oricum nu ne-a trecut prin minte sa ne interesam de timpul probabil... Aveam niste bagaje uriase, raportate la greutatea noastra si la duritatea itinerariului pe care ni-l propusesem: sa trecem din Iezer in Fagaras si sa facem toata creasta, sa coboram apoi pe la Turnu-Rosu. Aveam cort d-ala cu bete de fier, de 7kg; in loc de izoprene saltele pneumatice grele de nu se poate, ca mancare aveam tone de conserve de fier pentru vreo 8-9 zile si, oricum, cam tot ce aveam nevoie intr-o excursie. Noi ne-am facut bagajele dupa modelul parintilor, dar ei aveau masina... Oricum, tot raul spre bine!

Am luat autobuzul spre cabana Voina, de acolo am urcat pana la lacul Iezer si am pus cortul. Desi bagajele ne-au cam dat pe spate, eram tineri si odihniti! Toata noaptea a plouat. A doua zi dimineata, la fel, ploua... Bucurosi ca suntem liberi pe munte, ni s-a parut interesant sa strangem cortul si sa ne facem bagajele pe ploaie! Cu ploaia in ochi si zambetul pe buze, am plecat spre refugiul Zarna. Drumul asta ni s-a parut cel mai lung drum din viata noastra si cam plictisitor! La un moment dat ne-am intalnit cu un cioban care s-a oferit sa ne care bagajele cu magarul. O vreme, dar pentru noi a fost ceva interesant. De la un moment dat am inceput sa intalnim tot mai multi oameni care mergeau inspre Zarna. Ploaia se oprise, dar se parea ca la noapte va ploua din nou. Din ce ni s-a parut noua, am luat hotararea sa mergem cat mai tare, sa depasim cat mai multi oameni, ca sa putem prinde loc in refugiu. Asta a fost una din cele mai fericite hotarari ale noastre! Am tras ca nebunii si am reusit sa depasim grup dupa grup, noi, doi copii cu niste bagaje uriase in spate. Mai ales fratele meu i-a lasat in urma pe toti, inclusiv pe mine! Nu faptul ca am ajuns mai repede si inutil la refugiul Zarna care era demult ocupat, ci descoperirea capacitatii noastre de rezistenta a fost punctul cu adevarat castigat al acestei zile si al intregii excursii! De atunci am privit altfel provocarile, cu incredere in mine. Si nu ma refer doar la cele fizice!

Incepuse sa ploua super-tare, chiar un pic inainte de a ajunge la refugiu.. Sa pui cortul pe ploaie e aiurea rau... Nu mai stiu prea bine cum, probabil in urma discutiilor din jurul refugiului, am aflat de o stana si am mers inspre acolo. Ciobanii ne-au primit si ne-au lasat sa dormim acolo, ba ne-au mai dat si paine cu slanina si ceapa! Exact ca in povestile cu ciobani! Faceau focul la o vatra exact ca in filmele cu daci si cam la fel aveau si oalele pe care le foloseau si hainele pe care le purtau! A fost super!

A doua zi ploua groaznic. Ciobanii se pregateau pentru o noua zi de munca si ne-au zis ca nu putem ramane acolo... Ne-am pus rucsacii in spate si am plecat. Fiind tineri am hotarat ca decat sa ne intoarcem la refugiu, adica la poteca marcata, mai bine o taiem de-a curmezisul si mergem spre o culme, unde consideram noi ca trebuia sa fie poteca. Ni se parea ca ar fi o scurtatura drumul ales de noi... Probabil ca chiar era o scurtatura, insa aia a fost una din cele mai groaznice zile petrecute de mine pe munte! Am mers intr-una prin ceata, tinand o directie, urcand continuu. Uneori drumul era atat de abrupt si ploua asa tare, incat, catarandu-ne, ne urca apa pe maini pana la cot. Eram uzi leoarca, batea un vant ingrozitor si era cumplit de frig. Noi mergeam insa cu putere si inca functionam: frigul nu ne dovedea. La un moment dat: Victorie!! In zare, dar destul de aproape se vedea culmea! Este, ma! Am tras cu putere si, pe ploaie, vant, ceata am reusit sa ajungem in culme. Dar cu uimire am realizat ca era doar o creasta, dar nu creasta Fagarasului, unde am fi regasit poteca!... Un fior de teama a inceput sa isi faca simtita prezenta... Oare ne ratacisem? Probabil ca nu, ci doar mai trebuia sa mergem. Am continuat sa mergem, sa urcam, pe aceiasi ploaie si vant, cu aceleasi super-grele bagaje in spate, dupa ce ieri si alaltaieritrasesem destul de tare... Dar eram tineri si puternici! Si, practic, era chiar ce doream: aventura! Desi mintea imi era chiar amortita si intreaga mea fiinta comutata pe supravietuire, imi dadeam seama ca ziua asta si excursia asta se va transforma intr-o amintire super. In definitiv ce inseamna o zi de ploaie sau o zi de oboseala? Eram tineri... Astazi sigur, o zi de ploaie ar insemna mult mai mult... Am vazut din nou creasta, am tras tare, am descoperit ca e doar o creasta si nu creasta Fagarasului si, strangand din dinti, am continuat sa mergem in aceiasu directie. In definitiv, dupa o mie de km tot trebuia sa dam de poteca aia! La un moment dat, fara sa exagerez, dupa vreo 4 sau 5 creste d-astea, a mai aparut una. Ziua asta eu am condus, asa ca am ajuns primul. Ajungand acolo – v-am spus ca aveam mintea amortita – nu reuseam sa inteleg ce se intampla: am dat de un rausor care curgea cu multa putere, dar el curgea numai pe creasta! Nu intelegeam cum poate fi asa ceva posiil! De ce nu o ia rausorul la vale de o parte sau alta si merge de-a lungul crestei?!... Voi aveti vreo explicatie?

Deodata am inteles! Andrei, am ajuns!!! Rausorul ala curgea pe fagasul potecii din creasta!! Fagas care in acea portiune era destul de adanc, incat torentul care se formase era chiar puternic. Mama! Deodata a rasarit soarele in sufletele noastre! Am mers in continuare foarte mult, dar linistiti ca suntem pe poteca. La un moment dat am ajuns la o rascruce, unde, ca de obicei, trebuie sa iei o decizie: Ce facem: continuam pe creasta, asa cum ne-am propus, si punem undeva cortul sau coboram spre cabana Fereasta Sambetei? Desi eram tineri, am luat decizia inteleapta: mergem la cabana, stam pana se termina ploaia si apoi ne continuam excursia pe creasta, asa cum ne-am propus initial. Coborarea a fost cumplita, caci era mult noroi.

Am ajuns la cabana, care era plina. Cabanierul a fost foarte de treaba: ne-a oferit niste saltele si posibilitatea sa le intindem intr-un holisor si sa dormim acolo. Ne-a luat hainele sa ni le usuce in bucatarie si ne-a intrebat ce e cu noi pe munte, cum de suntem singuri. Am belmejit ce am putut si ne-a lasat in pace. Am mancat din conservele noastre pe saturate, ne-am imbracat cu haine uscate si am coborat in sala de mese. A fost cea mai tare seara petrecuta in vreo cabana. Cum am avut mereu noroc in viata, s-a intamplat sa fie o atmosfera super, cu tineri care cantau la chitara, cu glume, de parca toti eram prieteni din acelasi grup. Noi ne-am axat pe jocul de carti unde eram specialisti si ne-am distrat super-misto! A doua zi nu a mai plouat si eu am bantuit pe versantii aia, cautand „pestera lui Arsenie Boca”, iar Andrei s-a odihnit. Pana la urma (vremea se anunta tot urata), am hotarat sa ne intoarcem acasa. Ceea ce am si facut. A fost pentru noi interesant sa coboram si sa ajungem la manastire, apoi sa schimbam autobuz dupa autobuz pana am ajuns la Campulung.

Asta a fost una din primele mele excursii din care am invatat ca sunt super-rezistent si ca in excursii trebuie sa ai bagajul cat mai usor, dar sa fii neaparat pregatit pentru ploaie (noi, urmandu-i pe parintii nostrii, am fost pregatiti pentru ploaie!) A fost un pic frustrant ca nu am reusit sa facem traseul pe care ni-l propusesem initial, dar am zis ca asta inseamna ca o sa revenim neaparat!