EXCURSII CU BICICLETA: VIAȚĂ FASCINANTĂ, NU GLUMĂ!

Am dormit undeva lângă Werfen, într-o mică poieniță de lângă pista de biciclete, având în față un perete de stâncă impresionant ce îmi părea că se ridică absolut vertical! Trebuia să dai bine capul pe spate ca să îi vezi vârful! Se numea Schonbergwald. Am cules ceva păpădie și mi-am făcut o salată cu cașcaval, cu ceva iaurt și un pic de ulei de măsline! După masă, spre seară, stând în fața muntelui, m-a apucat filozofia!...

Eu așa de micuț în lumea asta mare! Călătorind la nesfârșit! Și fizic și spiritual! Mereu cu curaj și cu încredere! Purtat parcă pe aripi de cineva! Mereu lansat în descoperirea necunoscutului! Oricare ar fi el! Eu, atât de perisabil! Și totuși atât de perfect adaptat încât îmi pare că sunt indestructibil! Atât de capabil să fac față oricărei provocări! Și nu mă refer la astea fizice sau sociale, ale supraviețuirii de zi cu zi, care sunt banale... Un ”animal” perfect adaptat supraviețuirii spirituale! Ca într-un joc pe calculator unde mereu trebuie să reușești să treci la ”următorul nivel”, altfel rămâi undeva obosit la marginea drumului pentru a nu mai relua niciodată mersul înainte! Asta e ”supraviețuirea” spirituală: să nu te oprești... când te-ai oprit ești mort! Iar genul ăsta de excursii, în care fiecare zi te scoli și mergi mai departe, prin necunoscut, sunt o icoană bună a vieții noastre nevăzute.
Sunt un cuget ce se înalță spre cer înconjurat cât vezi cu ochii de sălbăticie, de necunoscut, de necuprins, de ”nesfârșitul cer albastru”! Care ia azi forma muntelui ăsta mare și a cerului înstelat de deasupra mea! Iar mâine cine știe forma cărei provocări va lua, mai ușoară sau mai grea... Și îmi părea că în această fragilitate a mea, sigur Dumnezeu mă privește cu drag și are grijă de mine! Exact cum mi-a zis mie odată: Tu doar întărește-te și fii curajos, Eu sunt cu tine orice ar fi! Iar mai târziu, când din cine știe ce motive, nu o să mă mai pot ridica, atunci așa să fie! Exact ca un animal! Sunt fascinat de această comparație! Sunt un animal perfect adaptat, dar ca orice animal, la un moment dat, voi cădea și nu voi mai putea să mă ridic...

Pe măsură ce soarele apunea, muntele se întuneca, partea luminată tot mai roșu a vârfului s-a micșorat până a dispărut! Încă o zi care a trecut!... Și uite așa, va trece viața! A mea trece frumos, dar tot trece... Acest timp niciodată nu mai îl putem da înapoi!... Acum sunt încă tânăr și pot alerga, pielea mea este întinsă, dar va veni un moment când, uitându-mă la mâna mea, pielea nu va mai fi întinsă... Apoi, peste o sută de ani sau când o fi, inima asta fascinantă care acum bate, se va opri! Pieptul ce se umfla, ca semn al răsuflului vieții, va rămâne neînsuflețit! Legat de viața de după nu îmi fac griji: ce-o fi o fi; oricum, rău nu poate fi! Dar îmi doresc mult ca atunci când voi muri, să mor bucuros! Viața mea a fost foarte frumoasă, plină, cu o mie de provocări, cu o mie de minuni; mi-am văzut copiii mari și frumoși, chiar și acum aș putea să mor, din perspectiva asta... Dar acest aspect e doar jumătate din ce mă interesează și vreau să împlinesc în viață! Mai este încă ceva foarte important de făcut!! Vreau ca viața mea să aibă un sens! Cealaltă parte, aia cu fericirea, este împlinită... și știu – cu pace – că voi trăi cât mi-a mai rămas de trăit fără frică având un singur scop: acela de a aduce o schimbare! Când voi muri, voi muri bucuros, împlinit, știind că am realizat ceva în viața mea! Ceva care are legătură cu lumea pe care mi-o doresc! Și chiar dacă nu voi reuși nimic ”văzut”, voi muri tot bucuros, știind că întreaga mea viață am trăit încercând acest lucru, fără să fac vreun compromis din cauza fricii! Și mai îmi doresc să mor undeva în sălbăticie, să nu mă îngroape nimeni, să mă mănânce viermii, să mă integrez în natură! Iar dacă o fi vreo altă viață după, Doamne ajută! Și poate chiar o să fie, mai știi?! De ce nu? După cât de fascinantă este asta, sunt mari șanse să vină ceva și mai ca lumea, next level...

La un moment dat am renunțat la filozofie și, odată cu găinile, m-am dus la culcare! A doua zi m-am sculat: slavă Ție, Doamne, pentru încă o nouă zi frumoasă! Un prieten de-al meu îmi spunea că ziua de mâine nu există niciunde! O creează Dumnezeu zi de zi! Și uite că a creat încă o nouă zi! ESTE O MINUNE!! Fiecare nouă zi este literalmente o minune! Poate pentru alții e încă o zi de suferință, de neînțelegere, de nedreptate... nu știu... e greu pentru mine să le cuprind pe toate... pentru mine e încă o nouă zi de uimire, sănătate și fascinație!! Oare ce va fi astăzi?! În afară de faptul că o să mănânc păpădie, una din marile constante ale vieții mele, ce va mai fi?!...

”Oare ce va fi astăzi?” – este una din întrebările mele retorice preferate! Este momentul când mă deschid neașteptatului și simt și că îi fac loc în viața mea, că îl chem! Cu această deschidere și uimire și atenție la toată minunea și glasul lumii am plecat mai departe! A fost o zi plină de soare!!

Drumul a fost frumos și plin de oameni! Era o sărbătoare și toată lumea era bucuroasă, cu biciclete, cu caiace (de-a lungul râului albastru), cu copii mici! Și chiar cu căței! Lipseau doar purceii!
Doamne, cât de frumos este să simți pacea plutind în aer!! Aveam de gând să merg spre Parcul Național Berchtesgaden, apoi cumva sâmbătă să ajung la Salzburg, să merg la biserica românească și să văd dacă reușesc cumva să găsesc de lucru ceva interesant. Și, ca de obicei, a venit în fața mea și acel ”punct de bifurcație” (vezi teoria sistemelor în auto-organizare), intersecția unde aveam de ales: merg la stânga spre Berchtesgaden sau merg înainte, spre... unde oi vedea cu ochii?... O intuiție cam ciudată m-a determinat să merg înainte! (sau doar era groaza de a mai ajunge intr-o parohie romanească unde să fiu primit cu răceală?... Berchtesgadenul era legat de ajungerea la Salzburg sâmbăta seara. Nu știu, dar a fost clar și altceva decât groaza, ceva care chiar intuiție se numește) Am zis: asta e, merg înainte... Am trecut de Salzburg și de la cineva am aflat de o mânăstire (undeva la Michaelbeuern) și am zis că merg acolo să dorm. Eram chiar curios să văd cum o să fie! Am petrecut odată 4 zile la o mânăstire catolică, în Italia, la Bose, și a fost nemaipomenit de interesant! Am vorbit cu călugării, cu pelerinii și a fost foarte-foarte frumos! Acum speram sa fie la fel, normal!... Am ajuns destul de seară căci mi-a plăcut să fac o grămadă de pauze. În Salzburg sau pe aiurea. Am și înnotat undeva în Salzach, undeva unde se putea... Apa era rece, dar eu sunt ambițios când e vorba de chestii d-astea.

La mânăstire m-au primit rece, vorbind cu mine doar prin interfon și, cam înciudat, am plecat mai departe... Se lăsa noaptea și, culmea, părea că se strică și vremea... Am plecat în viteză spre Mattsee, sperând să găsesc pe lângă lac un loc ascuns și frumos unde să pot pune cortul și eventual mâine, dacă plouă, să pot sta o zi. Aici, în Salzburgerland nu ai voie să pui niciunde cortul! E plin de afișe care îți aduc mereu aminte să e interzis campingul... Așa că trebuia ca locul să fie nu numai frumos, dar și ascuns... Având încredere în steaua mea am fost destul de neplăcut surprins să constat că nu am găsit nici un loc de vis unde să îmi pun cortul... Există o singură explicație și chiar cred că așa stau lucrurile: nu era nici un astfel de loc în zonă! Oricum, undeva într-o mică pădurice, la lumina farului, mi-am pus cortul și am dormit neîntors, fiind obosit foarte! Intuiția mea îmi jucase o festă!

A doua zi m-am sculat, pe la 06, am văzut că stă să plouă și mi-am strâns repede cortul! La 5 minute după ce l-am strâns, a început să plouă. M-am felicitat pentru înțelepciunea și promtitudinea mea! Acolo nu puteam să stau încă o zi în cort, căci era în văzul lumii și primeam rapid amendă, iar dacă aș fi întârziat cu strânsul cortului, m-ar fi udat rău. Așa, cu toate la adăpost de apă, pe ploaie, m-am îndreptat spre Mattsee, orașul. Când eram tânăr mă durea în cur de ploaie, dar acum faptul că ploua și eu eram nevoit să merg, nu era chiar o fericire. Dar nici o supărare! Ploaia are și ea farmecul ei... Am stat un pic prin port, am mâncat – ploaia se oprise, dar era ceață – apoi am plecat spre centrul orașului. A început iar să plouă și m-am adăpostit într-o stație de autobuz. La un moment dat a trecut o fată brunetă, care mi-a atras, nici eu nu știu prea bine de ce, atenția. Era un pic diferită de ceilalți trecători, avea un mers elastic, ca și când a merge îi făcea plăcere și, prin blugi, se vedea că are picioare frumoase, sănătoase, zvelte, de căprioară, așa cum avea odată picioarele frumoasa mea nevastă!... Îmi plac fetele sănătoase, cu condiție fizică bună! Așa că am hotărât pe ea să o întreb cum o iau spre Kostendorf, un mic orășel care era situat pe drumul care mă interesa pe mine pentru a ajunge la Irsee. Am întrebat-o, ea mi-a spus ceva, vorbind repede, crezând că sunt german, iar eu, înțelegând, ziceam: ”Da!”, ”Da!”... Ea s-a oprit și brusc m-a întrebat:

- Ești român?!

– Da!

– Te invit la mine!

Cred că intuiția aia de ieri a fost bună!!...