EXCURSII CU BICICLETA: LETIȚIA...

După o dimineață frumoasă, petrecută în compania unei tinere și primitoare familii (vezi articolul: O zi plină de farmec) am plecat mai departe. Ziua era cu soare, iar eu vesel și odihnit! Pista de biciclete Via Rhona este superbă; înca nu este terminată, dar porțiunile finisate sunt deosebit de frumoase. Te poartă de-a lungul râului prin ținuturi de poveste, pline de păduri sau zone de luncă, unde vezi mulțime de păsări! Din când în când mă opream și făceam baie ori mai mâncam mure. Nu mă interesam de loc de ceas, de timp, de câți kilometri am făcut sau unde o să dorm! Am încredere în steaua mea!

La un moment dat am ajuns la un loc superb: lacul du Lit au Roi... Aici am făcut o mică pauză și am vorbit cu câțiva cicloturiști francezi. Apoi, evident, am plecat mai departe! Aveam acum o hartă ce îmi arata clar unde pista este terminată și unde este în construcție. Într-un anumit loc (în zona localității Virignin) un indicator ne semnala că nu putem continua pe pistă, din cauza unor lucrări. Trebuia să mă întorc, să reintru pe drumuri de mașini și să reîntâlnesc pista de bici undeva la mama naibii... așa că am ignorat indicatorul și am mers înainte. În plus drumul de biciclete era așa frumos, încât nu îmi venea să reintru iar pe stradă... Din fericire nu a fost nici o problemă: într-adevăr, la un moment dat drumul era complet barat, garduri și tot felul de semne: Trecerea interzisă etc... Am lăsat bici, am trecut per-pedes de bariere, am vorbit cu muncitorii, m-au lăsat să trec și în câteva minute eram iar pe pistă de bici în drum spre Marsilia!!

Am întâlnit și câțiva turiști germani și o vreme am mers alături. Apreciez mult pe acești germani care după ieșirea la pensie în loc să se dedice sedentarismului, se unesc în grupuri frumoase și merg cu bicicletele prin Europa! Ei s-au oprit într-o anumită localitate la un hotel, iar eu am continuat, sperând să ajung la La Balme-les-Grottes, unde știam din materialele publicitare ale Viei Rhona că există o peșteră superbă și mă gândeam că o să dorm în zona aia și, cine știe, poate reușesc să vizitez și peștera. Mergeam pe partea dreaptă a Rhonului, prin provincia Ain. Se lăsa seara și era așa frumos! Doamne, ce vremuri, ce senzații! Parcă eram o pasăre călătoare, liberă și care nu are nevoie să mănânce! Parcă toată lumea era a mea și parcă așa era dintotdeauna viața mea: o continuă călătorie plină de pace și uimire printr-o lume deschisă și primitoare și frumoasă! Cred că și sănătatea fizică și psihică făceau ca drumul meu să fie mereu plin de o senzație de bine! La un moment dat am intrat într-un mic orășel, Sault-Brenaz. Urma să trec un pod și să merg spre peștera aceea... Podul era superb și deja erau aprinse luminile de seară... De pe pista de bici trebuia să urc pe o mică străduță ca să ajung la pod. Urc eu și, când să ies de pe străduța asta care era în pantă, o franțuzoaică foarte veselă și vorbăreață intră în vorbă cu mine și 5 minute îmi povestește extrem de încântată ceva, gesticulând și râzând. După ce a terminat, i-am spus că eu nu știu franceză, dar că am înțeles că a fost foarte interesant! A început să râdă, apoi m-a întrebat de unde sunt, de unde vin cu bicicleta bla, bla, bla... La un moment dat, foarte firesc, m-a invitat la ea acasă să beau un suc.

Imi venea sa rad: parca eu, la ora aceea, de suc aveam nevoie...

Am urcat la ea, imediat m-a întrebat dacă vreau să fac un duș - evident, da, iar ea a pregătit mâncarea. Am mâncat, am râs, iar aia mică nu înțelegea de ce eu nu înțeleg ce spune ea: nu putea înțelege că eu nu știu franceză... În plus era uimitor: mă-sa vorbea în franceză într-una și se părea că eu înțeleg! Și chiar înțelegeam, căci gesticula într-una, explica și reexplica, mai zicea un cuvânt-două în engleză. Am vorbit o grămadă despre sensul vieții, despre schimbările ce se petrec în lumea asta minunată și de rolul nostru în aceste evenimente fascinante! De aceea ne înțelegeam, căci noi vorbeam aceeași limbă și simțeam la fel! Fata asta, ca și Nița din Austria sau Alba și Juan din Spania sau ca Eliza din Italia sau ca alți o sută de oameni pe care i-am întâlnit în excursia asta, simțeau, credeau și sperau la fel ca mine! De aceea m-a și invitat la ea acasă, deși avea o fetiță mică de 4 ani, căci simțea să vorbească cu mine (și eu cu ea, evident). Apoi m-am jucat cu aia mică, alergam împreună prin casă, râdeam, dansam și ea nu mai putea de bucurie și râdea continuu. A fost bine!

După ce aia mică s-a culcat, am pus (pe You-Tube) muzică și am dansat cu Letiția și am râs de una și de alta până târziu în noapte (ea nu avea servici a doua zi). La un moment dat, Letiția a destupat o sticlă de lichior super-bun la gust și am mers pe balcon – una din cele mai frumoase senzații: Rhonul, podul ăla vechi, luminile feerice, aerul înmiresmat și liniștea nopții! Am băut aproape ritualic acel lichior și ne-am bucurat în tăcere de această minunată noapte!!

Seara ne-am culcat ca doi copii cuminți! Cel puțin asta e varianta oficială!

A doua zi nu ne venea să ne despărțim și Letiția m-a invitat la Valle Bleu, o zonă de agrement din apropiere. Am petrecut toată ziua acolo ca o familie, am râs, am înotat, am mâncat ca la picnic. Doamne ce bine m-am simțit! Asta a fost și este cea mai mare bucurie a mea dintotdeauna: să petrec în atmosferă familială: mama, tata și copiii, cu râsete și voie bună! Seara am reeditat programul serii dinainte: joacă cu aia mică, apoi dans și voie bună cu Letiția, iar lichior pe balcon și toate celelalte... (aici îmi vine un pic să râd)...

Dimineața mi-a dat Letiția să mănânc de parcă mergeam să lucrez la mină! Mi-a umplut rucsacul cu tot felul de conserve, foarte îngrijorată de ce voi mânca eu de acum încolo! Ne-am îmbrățișat cu drag și ... am plecat mai departe! Sper din tot sufletul să o revăd! Și o voi mai revedea! Doamne, slavă Ție pentru toate!!