EXCURSII CU BICICLETA: ÎNTRE OFENSEE ȘI ALMSEE

M-am sculat de dimineață, bucuros și odihnit, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate! Din ușa cortului se vedea un peisaj superb, un perete de stâncă și un cer albastru. Lângă mine, un pic cam prea aproape, susura râul!

Ce frumoasă este viața!!

Oare astăzi ce va fi?!...

Asta este frumusețea vieții la care oamenii visează! Fiecare zi să fie nouă, neașteptată, iar tu să ai puterea să te deschizi ei!

Am mâncat pe îndelete nelipsita salată de păpădie, am meditat (sau poate doar am stat) privind juma” de oră frumosul lac Hallstadter See și am mulțumit lui Dumnezeu că sunt sănătos! Am hotărât ca voi merge azi spre Offennsee și apoi, cumva, voi găsi drum peste munți spre Almsee, ca să nu mai fac ditamai ocolul...

Ca de obicei, drumul a fost superb, doar pe piste de bici, doar pe lângă lac sau prin păduri. Urcușul către lac a fost mai lejer de cât m-am așteptat, iar lacul și priveliștile oferite au fost peste așteptări! Ce frumos a fost! Brăduleți, stufăriș. rațe, pești, apă verde (sau așa părea) și oameni pașnici și binevoitori! M-am plimbat în jurul lacului, am mâncat (oare tot salată de păpădie?!) și, de la o cabanieră, am înțeles că este un drum care traversează muntele și mi-a explicat cum ajung pe el... Cineva mi-a zis că se poate merge cu bicicleta, deși e destul de greu, altcineva mi-a zis că nu se poate, că nu este de biciclete, că este foarte greu... Am avut ”inspirația”, ca de obicei, să merg înainte peste munte. Tot timpul am inspirația asta! Despărțindu-mă greu de lacul acest atât de frumos, am intrat în pădure și am început să urc... Am urcat, am urcat, am tot urcat... La un moment dat era așa abruptă panta încât abia mai puteam împinge pe drum bicicleta destul de încărcată... muntele era atât de abrupt, încât chiar mă gândeam pe unde o ia drumul ca să taie cumva munții ăștia... Nu părea nici un loc unde să se facă vreo crăpătură... Foarte repede drumul de tractor s-a transformat în potecă și era tot mai abrupt... Curgeau apele de pe mine și scrâșneam din dinți. Mi se părea că o să îmi plesnească mușchii de atâta încordare... M-am întâlnit cu unii care mi-au zis că vine tot mai greu...

Puteam să mă întorc să dorm la Offensee, așa ar fi fost rațional, dar aici sunt neputincios!... Am zis: nu mă întorc! Fac cumva și tot trec eu munții ăștia! E o tâmpenie în capul meu care nu îmi permite, în genul ăsta de situații, să iau hotărâri raționale. Mi-am zis ca de obicei că sunt suficient de inteligent să fac față oricărei situații, așa că tot ce mai îmi rămâne este ca să văd ce am de făcut ca să trec munții ăștia. Raportându-mă la înălțimea muntelui și la poziția soarelui, mi se părea că am timp. Am desfăcut bagajul și l-am împărțit în două: un rucsac destul de plin ( eu aveam multă mâncare, căci intenționam să stau vreo 3 zile la Almsee), bagajul bicicletei și bicicleta. Perfect disciplinat, metodic, duceam un bagaj o sută de metri, mă întorceam, îl luam și îl ducem și pe al doilea, la fel cu al treilea și tot așa. Cred că am slăbit 2 kg sau mai mult în ziua aceea, urcând de trei ori muntele și coborându-l de două ori. Însă eram bucuros! Așa o putere, o energie se declanșase în mine când am luat hotărârea să trec muntele știind la ce mă înham! Încet-încet am găsit metode tot mai bune să car bicicleta sau rucsacii și, în sfârșit, am ajuns în vârf! De aici, aflasem de la moșarii ăia de trecuseră la vale, că din vârf am drum bun. Și așa a fost, doar că era extrem de abrupt și efectiv, mi-am ... bip... bicicleta și frânele cu panta aia dementă! La un moment dat, am ajuns la o intersecție, dar la viteza care o aveam, am trecut nebunește de ea.
Deja se însera...

Deodată mi-a explodat camera! O, Doamne, nu mă lăsa! Asta mai îmi lipsea acum! Extrem de disciplinat și calm, de parcă nimic din exterior – că se însera, că eram în mijlocul unei păduri, că nu știam nici măcar pe unde sunt, că nu aveam hartă – nu reușea să îmi zdruncine perfecta focusare pe ce am de făcut! Nu m-am panicat de loc și cât am putut de repede am schimbat camera. M-am dus până la intersecția aceea, m-am gândit și mi s-a părut să o iau într-o direcție. Amândouă drumurile coborau la vale... Am mers pe unul din ele și am tot mers, coborând... La un moment dat am ajuns la un pârâiaș mic, pe care, conform logicii, coborând pe el ar fi trebuit să ajung în vale și la lac. Așa că am luat-o pe lângă el. Pe o poteca, căci drumul se terminase, în dreptul unei căbănuțe forestiere. Am mers pe potecă o scurtă vreme și apoi a trebuit să trec râușorul... L-am trecut încălțat, transportând o dată bicicleta și o dată bagajele. Și am continuat, dar era clar că nu prea putea fi ăla drumul... Poteca se făcea tot mai mică... Am intersectat un drum turistic marcat și repede am ajuns la un podeț. Pe râu nu se mai putea continua, căci era prea abrupt,, numai stânci, un fel de chei... Iar poteca urca... Am lăsat bicicleta și 10 minute am urcat în fugă să văd unde mă duce poteca și sperând sa văd mai bine de sus, să găsesc o soluție... Nu am ajuns nicăieri, doar că poteca continua să urce și să tot urce! Ok! Ne întoarcem. Perfect lucid, de parcă nu eram eu cel obosit și ud și în mijlocul unei păduri, ci doar spectator detașat și încrezător în capacitatea mea de a face față tuturor provocărilor de acest gen, am coborât cât am putut de repede atent să nu îmi ... bip... vreo gleznă. Eram chiar uimit de mine, cât de calm eram! Aproape neomenesc. M-am întors, iar am trecut râușorul în două rânduri, am ajuns la căbănuță, am urcat iar la greu toată partea aia de o coborâsem și într-un final am ajuns acolo la intersecție. Se înnoptase de mult. Dar aveam încă un amărât de far și ceva-ceva vedeam. Am luat-o pe celălalt drum și iar dă-i înainte ca nebunul pe panta aia îngrozitoare, pe cvasi-întuneric și pe toate pietroaiele... Din fericire nu a mai fost nici o intersecție care să mă păcălească (au mai fost, dar un drum urca, așa că era simplu încotro am de mers). Până la urmă am ajuns!! Știam lacul din alte excursii și știam că pe lângă el nu e loc de cort și nici nu este voie. Pe întuneric, cam pe acolo unde mai aveam 100 de metri până la intersecția cu drumul mare ce ducea la Almsee, prin pădure, am găsit un loc de cort! Am pregătit cum am putut terenul căutând pe pipăite și îndepărtând conurile, pietrele sau bețele. Cred că era ora 01 noaptea când am început să montez cortul! Până la urmă, bucuros și extrem de mulțumit de mine, m-am băgat în sacul de dormit și am dormit neîntors!

De multe ori am făcut față la diverse situații, dar de data asta m-am uimit și pe mine cât de eficient am acționat!