joi, 6 noiembrie 2014

Din ce in ce mai bine!!

  Calatoria este cea mai buna metafora pentru viata!
  Provocarile specifice unei excursii ne ajuta sa intelegem si sa facem fata mai bine provocarilor vietii. Pentru unii viata inseamna sa fie prinsi intr-un loc si sa se supuna unor reguli artificiale, destul de diferite de cele ale Naturii...
  Dar pentru unii, care au sange de nomad, insasi viata este o calatorie si nu se supun decat unor reguli firesti Vietii. Prefera sa faca parte din ecosistemul Naturii, decat din vreun ecosistem strain Naturii, precum este cel artificial al societatii umane capitaliste de azi...
  Stramosii mei au fost vanatori-culegatori si viata lor a fost o continua calatorie. Iar organismul uman este perfect adaptat sa faca fata acestor feluri de provocari ce apar in mod firesc in cadrul unei vieti naturale. Sa indure foame sau frig, sa faca fata necunoscutului, sa aleaga rapid, in functie de context. Nu suntem inca perfect adaptati sa facem fata nefirescului unei vieti care nu are aproape nimic cu modele Naturii. Si sper ca niciodata nu ne vom aliena intr-atat incat sa ne "adaptam" nefirescului...
  Suntem adaptati sa fim liberi, nu sclavi! Sa traim sub cerul liber, deschisi necunoscutului, si nu inhamati la jug. Cea mai mare parte a vietii speciei noastre am fost animale salbatice, nu domestice. De unde si pana unde trebuie sa tragem in jug? De cand altii trebuie sa ne mulga si sa ne fure copiii? De cand acest lucru a devenit "normalitate"?... De cand nu ne mai conducem noi si ne conduc altii?... Odata preferam libertatea sigurantei. Si eram perfect adaptati acestui fel de viata nesigura, dar libera!
  Sau cel putin asa sunt eu!
  Oricum, sunt incantat de mine! Sunt incantat de cat de perfect sunt alcatuit! Evident, perfect alcatuit pentru o viata in mijlocul naturii, sub cerul albastru, infruntand provocarile specifice unei astfel de vieti. Sunt un dezastru in ce priveste alt tip de viata! Sunt chiar un dezastru! Nevasta si copiii mei pot confirma acest lucru... Sunt asemeni calutului ala din desenul animat care nicicum nu voia sa traga la jug!
  Odata stateam intr-o camera de camin si afara ploua. Stiam ca ploaia va continua saptamani la rand si ca va fi nu numai ploaie, dar si frig. Iar eu ma pregateam sa plec, sa infrunt sau indur toata ploaia sau frigul asta. Asa cum altii se pregatesc zi de zi sa infrunte o noua zi de munca... Eram incantat de simplu fapt ca plec iarasi la drum, dupa 4 zile de odihna si mancare buna, cu hainele curate si uscate! Stiam ca pot indura astfel de conditii o saptamana sau chiar  zece zile fara prea mari probleme... Ce a urmat a fost un pic diferit de ce mi-am inchipuit, insa mi-a intarit convingerea si intelegerea ca suntem animale perfect adaptate la astfel de provocari!
  Ploua si plin de putere si entuziasm, cu o bicicleta enorm si prostesc de incarcata, am plecat spre Munchen si spre Alpi, cu gandul ca voi ajunge intr-o saptamana la Garmish Partenkirchen unde aveam niste rude si stiam ca ma pot reface si ca de acolo voi vedea ce fac mai departe. Cum am iesit afara am facut o greseala imensa care ar fi putut sa ma coste mult mai mult. Ploaua tare de multe zile si apele se revarsau, asa ca am ajuns intr-un loc unde soseaua era inundata, iar apele nu erau statice, ca un lac, ci erau ca un rau. Am zis ca merg inainte si cat de curand ies eu pe undeva, ca apa nu poate fi prea mare. Asa ca am mers inainte. Apa a tot crescut si a tot crescut si a trecut de rotile bicicletei! Iar eu continuam sa merg pe ploaia aia cumplita, prin apa aia mare si care se si misca... Ce s-ar fi intamplat daca ar mai fi crescut apele? As fi putut eu sa opresc si sa ma intorc... Nu stiu... Cert este ca aproape tot bagajul meu era sub ape. A scapat doar ce era sus, din fericire laptopul si sacul de dormit. Am mers o gramada prin apa aia mare si pana la urma, obosit si complet ud, am reusit sa ies cumva intr-o zona de teren neinundat si sa ajung la pista de bici ce mergea spre Dunare de-a lungul canalului Dunare-Rin. Dar acum hainele mele erau complet ude! Si urmau multe zile de frig si ploaie! Mare greseala facusem! Toata ziua am mers doar pe ploaie si frig si efectiv nici un minut nu s-a oprit ploaia aia si nici o clipa nu a fost cald... Mergeam si ma rugam, Doamne da-mi putere sa merg inainte, o rugaciune care se referea si la momentul de fata si in general. Spre seara am oprit sub un pod, am montat cortul si mi-am intins toate hainele la uscat. Izoprenul, laptopul si sacul de dormit erau uscate, dar restul era complet ud... A doua zi ploua la fel de tare, asa ca am hotarat sa raman sub pod. Daca mergeam pe stilul asta de hotarari puteam sta sub pod urmatoarea luna... Dar imi era prea frig, Asa ca am petrecut-o in cort, sub pod. 
  Ce sa zic, intentia mea nu e sa povestesc cu de-amanuntul ce mi s-a intamplat. Ideea este ca pana la urma nu numai ca am indurat la greu frig si umezeala, dar, asa cum ma avertizase parintele Ionut, am luat de la el un virus sau ce of fi luat, ca o saptamana de zile sistemul meu digestiv a fost cu totul dat peste cap. Parintele imi spusese ca el s-a imbolnavit de virusul asta si o saptamana a fost la pamant, nu a putut manca nimic si i-a mai trebui o saptamana sa isi revina. Si ca dupa el s-a imbolnavit si nevasta-sa si a avut aceleasi manifestari. Cat sunt eu de sanatos, exact aceleasi manifestari am avut si eu si o saptamana nu am mancat nimic, pt ca nu puteam si tot ce am reusit sa bag in mine am scos repede afara pe toate partile. Doar ca eu a trebuit sa merg din greu si sa indur si frig. Iar organismul meu a facut extrem de bine fata acestei saptamani de mers cu bici, frig si foame. Totusi, am ajutat si eu un pic organismul: mi- a fost clar ca nu are rost sa ma chinui sa mananc. As fi consumat mai mult energie incercand sa mananc. Si mai stiam din experienta ca daca renunt la mancare o saptamana, repede nu o sa mai imi fie foame, si ca am destule resurse sa indur o saptamana fara sa mananc nimic. Asa ca am mers inainte, acceptand ca a manca nu mai este posibil pt mine o vreme si, de asemenea, ca am de tras si in ce priveste haine ude si frig. Si am incercat sa ma bucur de calatorie chiar in aceste conditii! Si chiar am reusit, facand o oarece disociere intre ceea ce simtea trupul si ceea ce simteam eu. Drumul pana la Dunare l-am facut in doua etape si am reusit sa ma bucur de ultima portiune, unde am si reusit sa ma ratacesc un pic. Insa pana la urma am ajuns la Dunare. Aici mi s-a dezaxat roata de la bici. Plecasem cu ea stricata si reparata in ce priveste dezaxarea asta, asa ca putem spune ca dragii mele micute chinezoaice i- a recidivat boala. Am reparat-o cu ajutorul sculelor unui om de treaba si am plecat mai departe. Pana la Munchen chiar nu a plouat si drumul a fost incantator! Din ce in ce mai bine! Apoi, de cand am intrat pe pista de bici a raului Isaar a fost si mai ca lumea. Drumul de la Munchen pana la Bad Tolz a fost de vis. De vis!! A fost super! Sufletul meu se bucura enorm! Am intalnit si o biciclista frumoasa cu care, va vine sa credeti, am vorbit despre campurile morfice si despre sistemele auto-organizante! Imediat dupa Bad Tolz am gasit o zona superba de pus cortul, intr-o zona cvasi-salbatica si de aici, fara bagaj am facut ceva excursii prin imprejurimi. Ce mai tin minte, ca nume, lacul Tegernsee.... Dar aici mi s-a stricat definitiv bicicleta si pana la Bad Tolz am mers pe langa ea! Si azi ma uimesc de unde atata putere pe un animal ce in conditii normale mananca in fiecare zi si petrece in confort termic?.... Dar eu eram bucuros si incantat vazand pe viu, la lucru, perfectul meu organism! Adevarul ca si eu imi potentam aspectul fizic cu ajutorul celui psihic. Eu nu traiam ca un animal suferind, ci ca unul bucuros, care stie ca in curand sortii potrivnici se vor schimba cu altii, favorabili! Poate ca un pic are dreptate si fata aia de zice ca nu mananca. Poate ca noi, oamenii, si nu numai, ne luam hrana si de altundeva, unde se intra prin bucurie si stralucire... Poate!
Dupa ce mi-am reparat bicicleta, drumul pana la Garmish a fost incantator! Absolut incantator, printr-o lume de o frumusete salbatica. Ma bucuram la gandul ca lumea Europei mai are inca habitate naturale! Ca mai are inca zone unde raul curge liber, fara indiguiri si ca aici mii de animale, printre care si noi, oamenii, ne bucuram de o lume care inca traieste dupa legile firesti ale Naturii! Ma bucuram si ca in curand o sa mananc ceva cald si ca o sa fac un dus fierbinte! Eu sunt omul care cel mai ult se bucura si apreciaza minunile civilizatiei!!
 Am ajuns pe seara la Garmish si, plin de incredere, am dat telefon rudelor mele! Le-am zis ca am ajuns si mi-au dat adresa. Repede am intrat intr-un bar si am rugat pe cineva sa imi arate cam unde vine respectiva adresa, pe telefonul lor. Aici lucrurile au inceput sa devina ciudate... Nimeni nu gasea pe harta adresa repsctiva. Cineva mi-a zis ca exista o adresa asemanatoare, dar in alt oras, unul pe langa Munchen!... Am dat din nou telefon rude lor mele si, fiind un pic mai specifici in exprimare, mi-au spus ca ei. U stau in Garmish, ci undeva pe langa Munchen... Si cand mi-au zis asta era déjà noapte!! Unde sa merg eu acum? Fratele meu, decide repede ce este de facut! Nici o secunda nu mi-a luat sa imi revin si sa imi indrept toata atentia spre ce am de facut. Nu aveam harta a zonei sau a orasului cu mine, dar, desi nu mai fusesem niciodata pe aici, aveam in minte o harta perfecta, chiar detaliata a zonei (pasiunea mea de a naviga pe Google Earth) si stiam unde trebuie sa merg, unde exista un loc bun de pus cortul! De la oameni mai afla seem ca urmatoarele zile va fi mai degraba frumos, soare!
  Ca de obicei m-am orientat perfect si dupa ceva vreme eram iesit din oras, mergand spre locul meu. De fapt speram sa ajung pe o anumita pista de bici ce mergea de la Garmish spre lacul Plansee si care strabatea o zona salbatica, unde puteam pune cortul fara probleme, as fi avut si apa si intimidate cateva zile cate imi propuse seem eu pentru a vizita aceasta superba zona a Alpilor Bavariei. Dar am si noroc in viata, nu numai curaj si cunostinte si, pana la acea pista de bici, am gasit un loc perfect, langa rau, unde am stat cinci zile!
  Ziua urmatoare a fost una din cele mai frumoase zile ale acestei lungi excursii cu bici prin Europa: am ajuns la un loc in care de mult doream sa ajung: lacul Eibsee! Si a fost numai soare!! Am mers cu bici fara bagaj si intreaga zi am petrecut-o bucuradu-ma de peisajul nemaipomenit oferit de munti si de lacul plin de insule pitoresti. Din ce in ce mai bine! Am inceput sa imi revin si cu burta si am inceput sa mananc! Evident, salata de papadie. Oricum, avem ceva mancare, caci o carasem cu mine inca de la Erlangen... Celelalte zile le-am petrecut facand excursii prin imprejurimi, zona fiind plina de piste de bici, de lacuri si de peisaje  incantatoare! Am mai avut o bucurie: cautand un internet, am ajuns intr-un McDonald unde sef de restaurant era un roman! Asa s-a bucurat de mine ( si eu de el) ca am fost chiar surprins. Exact ca Nita, s-a bucurat ca sunt roman si ca poate vorbi in romaneste cu un roman. Exact asa as face si eu acum, in Austria fiind! Ma bucur enorm cand mai pot vorbi cu un calator roman ce trage la hotelul unde lucrez! El m-a ajutat sa comunic un pic pe net si mi-a dat o gramada de mancare! Dumnezeu sa il binecuvinteze! Chiar daca a fost si soare, totusi, celelalte zile au fost mai mult ploioase si de multe ori m-a mai prins ploaia. Dar acele cateva momente de soare si caldura sufleteasca cu care am fost binecuvantat prin acel sef de restaurant au intors cu totul balanta! Hainele mele au fost spalate si puse la uscat in ziua aceea cu soare. O zi doua de mancare buna si caldura si organismul meu s-a refacut complet! Sufletul meu insa a reusit sa construiasca continuu o lume plina de soare!
  De aici, am plecat mai departe spre Plansee, spre alte aventuri necunoscuti si minunate!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu